Johannes Brahms

     Creator aparte, care acoperă cu imensa sa statură totalitatea genurilor muzicale ale timpului său (cu excepţia operei), Johannes Brahms este – paradoxul nu este decât aparent – singurul muzician german care nu este un creator de formă.

     „Brahms este, înainte de toate, şi va rămâne până la sfârşit, un om şi un artist al Germaniei de Nord”. Această judecată a lui Claude Rostand, pentru literatul care este el, nu este mai puţin profund corectă. Există între omul – partea sa taciturnă, introvertit, cu plăcere supus (tot aşa de puţin revoluţionar în viaţa sa ca şi în muzica sa), impermeabil la orice influenţă – şi peisajele Germaniei de Nord, cerul lor jos şi cenuşiu, mlaştinile lor şi brumele lor, o corespondenţă pe care nu este posibil s-o negăm: întreaga sa creaţie este o strălucită mărturie.

Hamburg (1833-1863)

     Johannes Brahms s-a născut la Hamburg, la 7 mai 1833, într-un mediu modest. Tatăl său a fost contrabasist de braserie, mama sa „rotunjea” bugetul familiei realizând lucrări de cusut (goblene ? croitorie ?). Încă de la vârsta de 10 ani, micul Johannes, al cărui tată dorea să-i repereze devreme înzestrările, îl acompaniază pe acesta prin cârciumi, unde el cântă, o parte a nopţii. Dacă această activitate precoce a fost dăunătoare atât sănătăţii sale cât şi culturii sale generale (având să părăsească devreme şcoala, el va păstra toată viaţa sa complexe ale autodidactului faţă de cultură), el, totuşi, nu este neîncrezător că ea îi va permite rapid o relativă independenţă financiară în sânul familiei sale, cât şi o bună cunoaştere a repertoriului popular, pe care el va şti, apoi, să-l întrebuinţeze cel mai bine. De asemenea, încă de la vârsta de 10 ani, copilul are doi excelenţi maeştri: Otto Cossel (pian) şi Marxen (teorie, compoziţie) îi predau bazele unei bune meserii de pianist. Acest învăţământ, singurul pe care l-a primit Johannes Brahms, este tradiţional în cel mai bun sens al cuvântului, „clasic (el lucrează – în epocă acest lucru nu era atât de curent – Bach, Mozart şi Beethoven), însă nici academic, nici retrograd.

     Anii 1848-1853 sunt ani de deschidere pentru tânărul muzician: el ascultă multă muzică la Hamburg (primele contacte cu muzica ungară datorită refugiaţilor politici aflaţi pe punctul de a pleca în USA; Liszt, Berlioz şi un tânăr virtuoz de origine ungară se produc succesiv la Hamburg). El dă primul său concert la 21 septembrie 1848 şi începe să compună: două Sonate pentru pian, op. 1 şi op. 2, Lieduri, op. 3. Prima sa lucrare publicată, Scherzo, op. 4 îl entuziasmează pe Liszt şi dezvăluie profunde afinităţi cu Schumann, pen care Brahms încă nu îl cunoaşte.

     1853 este un an important. După ce a intrat în contact cu Joseph Joachim, cu care leagă dintr-o dată o „prietenie fulger” (Joachim îi va fi aproape toată viaţa sa un consilier muzical exemplar, iar Brahms va face un obicei din a-i prezenta manuscrisele înainte de publicare), tânărul Brahm îl întâlneşte pe Robert Schumann. Desfăşurarea evenimentelor este cunoscută din notarea entuziastă în jurnalul intim („Vizita lui Brahms, un geniu !”), celebrul articol din „Neue Zeitschrift für Musik”, intitulat Neue Bahnen (Căi noi) („Se poate chiar constata că niciodată artistul debutant n-a beneficiat de o asemenea publicitate” notează Claude Rostand). O frumoasă prietenie se leagă atunci între el şi cei doi Schumann (Robert şi Clara) şi casa de la Düsseldorf îi este larg deschisă. El petrece un timp considerabil în biblioteca lui Robert, care îl iubeşte ca pe un fiu spiritual. Cât despre relaţia tânărului şi frumosului „zeu blond” cu Clara, multe ipoteze sunt posibile din moment ce un singur lucru este sigur: Brahms şi Clara Schumann au distrus cea mai mare parte din documentele care îi priveau. Viziunea unei relaţii mamă-fiu prezentând, în primii ani cel puţin, puternice componente amoroase este, fără îndoială, aproape de adevăr – dacă adevăr există ... Orice ar fi fost, în ciuda câtorva perioade de îndepărtare, Clara a fosr toată viaţa sa o propagandistă activă a muzicii lui Brahms.

     Anul 1853 este încoronat prin publicarea uneia dintre cele mai măreţe pagini din repertoriul romantic al claviaturii: Sonata, op. 5. Structură generală desăvârşită, limbaj personal, de o vigoare expresivă cu totul romantică, sonata este inspirată de la un capăt la celălalt. Se poate, în plus, releva faptul că, la fel ca Sonata de Liszt, cu care ea este exact contemporană, Sonata, op. 5 este ciclică.

     Lucrările se nasc şi muzicianul continuă să se producă în concerte de-a lungul Germaniei. Tânărul blond cu ochi albaştri este fără îndoială timid, rezervat, stingherit în societate, însă el este simpatic. Are încredere în el, fără aroganţă (înfumurare), dar cu luciditate. Astfel cucereşte fără prea multe dificultăţi cele două mari centre culturale: Leipzig şi Weimar în cursul recitalurilor în care cântă Bach, Beethoven, cât şi propriile lucrări. În anul 1854 se naşte unul dintre cele mai frumoase caiete ale pianului brahmsian: Patru balade op. 10, care conţin, în germene, poetica muzicală a ultimelor culegeri de Intermezzi, în timp privilegiate, ale expresiei sale: muzica de cameră cu Trio pentru pian şi coarde, op. 8 (în acest domeniu, al muzicii de cameră, Brahms va fi cel mai fecund) şi scriitura variaţiunilor – Variaţiuni pe o temă de Schumann, op. 9 pentru pian.

     Începând cu 1855 se manifestă un aspect, prea adesea neglijat, al muncii lui Brahms: studiul său solitar, minuţios şi sistematic al marilor maeştrii ai trecutului. Într-o epocă în care acesta nu era, desigur, moneda curentă, el se iniţiază în muzica veche (Orlando di Lassus, Palestrina, Bach); de aici, fără îndoială, preferinţa sa pentru contrapunct , porecla sa de „restaurator al muzicii germane” şi o vână a inspiraţiei care îi va permite să scrie cele mai frumoase coruri a capella ale sale (op. 74, 104, 109, 110).

     Moartea lui Schumann, în 1856, închide acest capitol al „anilor de ucenicie”. Iată vremea primului loc de muncă – maestru de capelă al prinţului de Lippe-Detmold – care nu-i este deloc pe plac – Brahms era orice, în afară de monden – însă care îi lasă mult timp de lucru pentru el, oferindu-i şi o siguranţă materială deloc neglijabilă; din această periodă datează Serenadele op. 11 şi 16.

     La sfârşitul anilor ′50 şi începutul anilor ′60 se nasc mai multe capodopere: Concertul în re minor pentru pian şi orchestră op. 15, Variaţiunile pe o temă de Händel op. 24 pentru pian, Sextetul pentru coarde op. 18. Prima lucrare simfonică a lui Brahms, Concertul, suferă un eşec răsunător (monstruos), prima audiţie având loc la Gewandhaus din Leipzig la 27 ian. 1859. Al doilea Concert pentru pian va fi de un romantism mai stăpânit (însă, de asemenea mai convenţional); acesta vădeşte totuşi un romantism clocotitor şi exacerbat. Aproape 25 de minute, cât durează prima mişcare, tensiunea nu scade niciun moment. Se găseşte aici o formă-sonată respectată cu conştiinciozitate (o caracteristică a lui Brahms), pe care o tratează cu supleţe. În fine, această primă mişcare este tipică pentru „maniera” concertantă la Brahms: se aude aici, în plus, un pian înnăbuşit de orchestră, în care intervenţiile solistului sunt net tăiate de tutti (un critic din Liepzig acuză concertul de a nu fi „decât simfonie cu pian obligat”). Al doilea nou caiet de variaţiuni – Variaţiuni pe o temă originală op. 21/1 – marchează o pauză în acest romantism învolburat, semnalând un net progres în însuşirea moştenirii beethoveniene şi pregăteşte culegerea următoare, Variaţiuni şi fugă pe o temă de Händel op. 24 pentru pian. Această superbă ultimă lucrare degajă dintr-odată o impresie de forţă şi echilibru ce anunţă marea capodoperă. Climatul general este unitatea, cu viguroasa utilizare a contrapunctului şi o spectaculoasă unitate tonală (21 din 25 de variaţiuni sunt în aceeaşi tonalitate – sib minor), dar şi în diversitate, mai ales pe plan ritmic. Mai târziu Brahms va căuta încă o dată să epuizeze resursele claviaturii într-o lucrare de o şi mai mare virtuozitate, Variaţiuni pe o temă de Paganini op. 35. Acestea sunt cele două lucrări care îl situează pe Brahms ca succesor al lui Bach – Variaţiunile Goldberg – şi al lui Beethoven – Variaţiunile Diabelli. În aceşti ultimi ani de la Hamburg două evenimente cer a fi menţionate: crearea unui cor de femei (amator), de care Brahms se ocupă activ – toată viaţa sa va avea o „slăbiciune” pentru cântăreţe – cor care devine, prin calitatea execuţiilor sale, unul din pilonii vieţii muzicale a oraşului şi compunerea unui prim grup de lucrări de muzică de cameră, despre care lui Brahms îi va plăcea să spună la sfârşitul vieţii sale că el n-a făcut nimic mai bun mai apoi (Sextetul de coarde op. 18, două Cvartete pentru pian şi coarde op. 25 şi 26).

     Sextetul este de fapt una dintre culmile artei brahmsiene şi atunci când Joachim l-a primit în manuscris nu a scris, pentru prima dată, nici cea mai mică critică. Caracterul nemijlocit al emoţiei la ascultare nu trebuie să ne facă să uităm, nici structura atât de perfect echilibrată, nici ţâşnirea inspiraţiei, nici, o dată în plus, personalitatea stilului. Totul, aici, respiră perfecţiunea. Sextetul cunoaşte un succes imediat, profund şi durabil, ceea ce nu-l împiedică pe Brahms să sufere primul său eşec profesional pe care nu-l va uita niciodată: refuzul numirii sale în fruntea Filarmonicii din Hamburg.

     Atunci, într-o bună dimineaţă de septembrie 1862, compozitorul pleacă la Viena. Aici are o şedere cu adrvărat încântătoare; este apreciat aici atât interpretul (Brahms era pe atunci unul dintre puţinii pianişti care aveau în repertoriu, de exemplu Sonata op. 111 de Beethoven), cât şi compozitorul – calea îi va fi fost pregătită de Clara Schumann. Celebrul critic Hanslick a luat categoric poziţie în favoarea „tânărului vultur” (aşa cum l-a numit Schumann) – şi când ne gândim că Hanslick avea la acea vreme pâinea şi cuţitul (!).

     Cu toate acestea nimic nu se decide definitiv şi el se reîntoarce la Hamburg să-şi sărbătorească cei 30 de ani ai săi în familie. Însă la de-abia 3 săptămâni de la întoarcere soseşte o scrisoare: i se propune postul de director la Singakademie din Viena. Deşi oarecum nehotărât în aparenţă (compozitorul se teme, înainte de toate – el pretinde că pentru aceasta nu s-a hotărât niciodată să se căsătorească – de pierderea libertăţii), el este, în realitate, nebun de bucurie şi se instalează la Viena la sfârşitul lunii august 1863.

Viena (1863-1897)

      Viaţa lui Brahms se schimbă radical. Pe viitor, cu „baza” la Viena, încet-încet se va organiza în felul următor: iarna o petrece la Viena (datele sale corespund în linii mari sezonului de concerte), apoi, din mai până în septembrie „se duce la odihnă”, adesea în apropierea locului de vacanţă al Clarei Schumann (la fel ca mulţi dintre compozitorii germani, Brahms adoră natura şi va face toată viaţa lungi plimbări matinale). Călătoreşte mult – turnee de concerte în Germania, câteva sejururi în Elveţia şi în Italia la sfârşitul vieţii. Are o viaţă de celibatar organizată, de „bătrân holtei”, însă lipsită de rutină, în care călătoriile ocupă un loc esenţial.

      Primul sezon vienez (1863-1864) este în întregime plasat în zona noilor sale preocupări legate de Singakademie. Încă de la primul său concert, la 15 noiembrie 1863 – având în program două lucrări pe care vienezii nu au avut ocazia să le asculte prea des: cantata Ich hatte viel Bekümmerreis (Eu am avut multă supărare) de J.S. Bach şi Requiem pentru Mignon de Schumann – este primit cu căldură. Dintr-odată Brahms este privit ca un mare profesionist (muncă serioasă şi îngrijită, amabilitate cu coriştii etc.). O mare originalitate se manifestă de îndată în programele Singakademiei, care sunt plasate sub întreaga sa responsabilitate. Brahms pune în scenă mari lucrări corale necunoscute, cât şi mici piese destul de străine publicului său (Gabrielli, Schütz, Rovetta etc.). Se remarcă astfel prin grija deosebită acordată execuţiei şi originalitatea programelor. Mai târziu, Brahms va accepta cel de-al doilea (şi ultimul) post oficial: direcţiunea de la Gesellschaft der Musikfreunde (Societatea prietenilor muzicii), post pe care îl va ocupa din 1872 până în 1875.

      În 1864 demisionează de la Singakademie pentru a se consacra exlusiv compoziţiei. Astfel apare Cvintetul în fa minor pentru pian şi coarde op. 34 care se remarcă încă de la început ca fiind o lucrare cu o geneză complicată. Chiar după publicarea sa, compozitorul va păstra vis a vis de ea o ambivalenţă (două atitudini diferite) curioasă, continuând să „apere” versiunea pentru două piane. „Eu cred – scria Joachim cu clarviziune – că fără o interpretare viguroasă, acest Cvintet nu sună cu claritate”. O dată în plus, aploarea lucrării provine din prima mişcare, de o vigoare a inspiraţiei şi de o vehemenţă a sunetului magnifice (se regăsesc aici trei teme în locul celor două tradiţionale – acest aspect fiind destul de frecvent la Brahms). Urmează apoi cel de-al doilea Sextet de coarde op. 36, o piesă unică la Brahms, datorită conţinutului programatic ascuns. Acest Sextet este un fel de „adio” către Agathe von Siebold, o tânără pe care Brahms a iubit-o cu pasiune. Ca întotdeauna, compozitorul s-a aprins (au existat multe alte flăcări !) şi a dat înapoi în ultimul moment. În afară de terminarea magnificelor Romanţe ale Magelonei op.33, ultima lucrare din această perioadă este Trio pentru pian, vioară şi cor op. 40, contemporan cu moartea mamei compozitorului (Adagio îi poartă urma). Nu vom face decât să cităm, contemporane cu aceste trei lucrări, fermecătoarele Valsuri pentru pian la patru mâini op. 39, unul dintre puţinele caiete autentic vieneze ale lui Brahms şi care n-au fost tăgăduite de prietenul său Johann Strauss !

Va urma ...